Fotocompozitia - neclaritatea de miscare in fotografie

In arta fotografica moderna neclaritatile optice si fotografiile cu subiectul in miscare au o pondere din ce in ce mai mare in compozitia fotografica. Imaginile realizate cu timpi lungi de expunere nu numai ca dizolva conturul formelor aflate in miscare dar introduc in compozitie un element specific fotografiei. Acesta este timpul, "timpul miscarii". Inevitabil, prin pierderea trasaturilor de contur, prin care recunoastem de fapt formele, acestea tind sa se dizolve in masa compozitiei.

Rezultatul este un mijloc de expresie specific fotografiei, ce a fost preluat si experimentat de avangarda fotografiei. Mai apoi, in deconstructia postmoderna, Michael Wesely (artist ce traieste in Berlin / nascut in 1963 la Munchen), un bun exemplu subiectului nostru, a preluat tema neclaritatii de miscare in fotografie (prin diferite mijloace tehnice) si a generat intr-un context contemporan un mijloc plastic remarcabil.

 

Fotografiile cu timp lung de expunere sau cu neclaritate optica nu sunt de data recenta. Conceptul tehnic si artistic are aceeasi varsta cu insasi fotografia (generata de sensibilitatea scazuta a materialelor de laborator). In prezent, timpi de expunere variaza extrem de mult, de la 1/8000 sec. la expuneri de ore sau chiar de luni de zile. Secretul unei fotografii reusite cu expunere lunga este un trepied solid si un aparat fotografic care sa permita expunerea lunga. La aparatele digitale expunerea de lunga durata (peste 30 sec.) se realizeaza cu modul "B" (bulb).
urmatoarele:
- se pot realiza de exemplu din miscarea trenului, cu aparatul fotografic proptit pe marginea ferestrei vagonului, sau din mana, dintr-un alt mijloc de locomotie, de exemplu, din autoturism.
- efecte deosebite se obtin dimineata devreme sau seara, la crepuscul, atunci cand ziua se intalneste cu noaptea sau invers.
- din punct de vedere tehnic, efectul de miscare tine cont atat de viteza de deplasare a fotografului, cat si de cantitatea de lumina ce impresioneaza pelicula / suprafata fotosensibila.
- efecte grafice sunt deosebite, dar acest gen de fotografie necesita multe cadre si rabdare,
- realizate din miscarea autovehiculelor, dara sau darele de lumina pot aduce un surplus de noutate unui peisaj urban sau nu numai, poate anost fara aceste cautate efecte.
- in imaginea fotografica trebuie sau ar trebui sa existe cel putin un plan sau o zona unde sa existe o claritate optica. Punct de referinta in compozitie fotografica, liniile din cadru se vor alinia fata de acel punct de claritate. Face parte din insusi mecanismul prin care intelegem / recunoastem imaginile. Dar exista si exceptii.

Poezia formelor si liniilor abia deslusite
Fotografia cu neclaritate de miscare totala se refera nu atat la asemanarile vizuale pe care fotografia le poate avea cu desenul in acuarela (culori de apa) sau cu aerograful (culori acrilice), cat la metafora formei. Se refera, atat cat poate permite analogia, la "pata plastica", se refera la limbajul specific al fotografiei. Se refera in ultima instanta, la cantitatea si calitatea luminii.

Despre fotografia de peisaj

Propagandă pentru spaţiu interior

Acţiunea de a fotografia un peisaj conţine în subsidiar şi componenta de imediat. Înţeles ca fără întârziere, acum, sau care urmează să se producă fără întârziere, termenul poate fi delimitat ca însăşi timpul fotografiei. Care ar fi în prezent înţelesul conceptului de fotografie imediată, dacă nu ar fi apărut tehnologia Polaroid? Cu siguranţă, fotografia digitală, cu opţiunea de vizualizare imediată a imaginii fotografice, ar fi numai şi prin asta o revoluţie în fotografie. A fi “prezent” la realizarea fotografiei de peisaj, prin declanşarea unui obturator foto ce permite accesul la o suprafaţă fotosensibilă si, mai apoi, de apariţie imediată a imaginii captate, a creat o funcţie tehnică nouă, nesperată la începuturile fotografiei. Dacă funcţia mai sus-amintită ar fi apărut cu un secol în urmă, fotografia din zilele noastre, ar deţine un major în artele vizuale. Ipoteza noastră, de acţiune şi reacţiune imediată la stimuli mentali, la stimuli vizuali, la stimuli afectivi etc. credem că este un câştig important pentru imaginea fotografică. Un câştig evident când este pe deplin conştientizat. Pentru acele demersuri de fotografie sunt utile deschiderea spre cunoaşterea plastică, spre cunoaşterea filozofică, spre cunoaşterea psihică, pentru a înţelege rolul verbului „a privi”. Pentru a înţelege de fapt, proiecţia mentală numită reprezentare, a imaginii ca structură semantică, a imaginii ca structură de semn simbolic, de a înţelege în final demersurile complexe ale artelor plastice. Reţeta noastră este: de a preumbla cu mintea spaţiile fizice ce urmează a fi vizitate, de a le gândi ca spaţii interioare ale sufletului şi, de a le anticipa, de a le intui ca suport emoţional. Şi, mai apoi, de a le străbate cu piciorul.. Cât de largă e lumea? Atât cât înţelegem cu ochii minţii şi atât de largă precum vrem să fie.

A privi fotografic, a observa şi delimita fotografic, prin analiza informală a experienţelor vizuale anterioare, de a propune cele mai bune soluţii plastice, de a înţelege deplin subtilităţile luminii şi umbrei, a tehnicii de fotografie adecvate, sunt demersuri esenţiale în arta fotografică. Important este şi capacitatea de surprindere dar şi de a fi surprins de o imagine cu valoare plastică sau, nu numai. De fapt, de starea şi capacitatea de a fi un bun receptor, stimulilor mentali şi vizuali. Surprinderea are diverse conotaţii: sentiment, stare de uimire, surpriză dar şi de observare, descoperire, sesizare. Util atunci când fotografiem, cunoaşterea gradată a sentimentelor care ne încearcă, definite chiar şi prin diferiţi dar asociaţi termeni, ne pot fi de mare folos ca instrument de lucru. Luând ca exemplu Biblia: ce a fost la începutul lumii? Cuvântul. Artistul fotograf, artistul plastic în general, nu se poate ascunde în spatele (i)raţionalităţii fără de cuvinte. Una este ca artistul fotograf să fie introvertit, să facă apel la dicteu automat în creaţia sa şi, alta e, să fie deschis, extrovertit spre orizonturile fotografiei dar, fără a căuta raţionalităţii de ordin imitativ. Este dificil de a elimina „facilul” dintr-o compoziţie fotografică, de a transpune, de a transcrie afecte diverse în compoziţia plastică. Ipoteza noastră, asociată conceptului că literatura este fratele artelor plastice prin studiul imaginii, poate fi decriptată prin studiul reprezentării calitative a imaginii. De a înţelege, de a comunica eu-ului, plasticitatea formelor şi culorilor folosind termeni lingvistici, despre ceea ce se vede şi despre ceea ce simte fotograful în faţa peisajului sau “în ce măsură prejudecata şi încăpăţânarea pervertesc vederea” ¹. Nu suntem atraşi de descrierea frumosului şi graţiei dar suntem interesaţi de cerinţele acelei “minţi active care tinde mereu să se exercite” în asocierea, interpretarea şi descifrarea faptelor ². Abatele Du Bos nota că “una din cele mai mari nevoi ale omului este de a avea mintea ocupată” ³. Surprinderea, sau facultatea de a fi surprins de ceva este una din calităţile necesare de a fi un bun fotograf. Posibil, poate pentru a avea mintea ocupată.

Un important rol pentru fotografie este fixarea, înţeles ca acţiunea de a fixa şi rezultatul ei. Fotografia de peisaj asta propune, de a surprinde ceva şi, mai apoi, de a fixa şi de a reprezenta. Dar ce se fixează? Gradaţiile luminii, o diagramă a luminii, ce se referă la desfăşurarea luminii şi umbrei în ultimă instanţă, a felului în care învăluie, descrie, camuflează obiectele, fiinţele, spaţiul. În natura aparenţelor vizuale ale obiectelor şi fiintelor, cu corespondenţe subtile între spaţiu gol şi spaţiu plin, se pot nota varietăţi atât de subtile încât nu putem fi în stare de a cerceta cum anume este “fixată” lumina şi umbra. Simţul cel mai solicitat, văzul, comunicarea prin intermediul analizatorului vizual, presupune prezenţa luminii. A pune în discuţie absenţa ei, ne referim la „negru”, ne referim la semnificaţia – lipsa luminii. Cunoscând calităţile luminii, de exemplu în portret, artistul fotograf, pictorul „caută momentul în care modelul îşi seamănă cel mai mult sieşi. În capacitatea de a surprinde şi fixa acest moment rezidă adevărata înzestrare a portretistului”, spune Dostoievski. Putem discuta de caracter în peisajul fotografic. Da.

Frumuseţea, adică acea calitate estetică a peisajului ne interesează, în variatele sale modulaţii, în complexitatea sa de cultură care devine natură, de natură care devine cultură. “Cultura ca natură, în câmpul artei este contemplaţia activă ; contemplaţia ca o acţiune, acţiune ca o contemplaţie. Plăcerea acestei contemplaţii active este o promovare a plăcerii fizice, biologice spre bucurie, bucurie culturală: şi o contopire a bucuriei culturale cu plăcere fizică, biologică a fiinţei noastre natura “ ⁹. Se iveşte astfel, nevoia de a recupera fericirea estetică pe care ne-o oferă natura când ne bucurăm de ea ca peisaj într-o contemplaţie activă: “în care trăim ceea ce contemplăm, şi contemplăm trăirea noastră însăşi, obiectul contemplaţiei noastre chiar în momentul în care îl contemplăm.” ⁹

Imaginea interpret al naturii este imaginea pe care contemplatorul lucrurilor o construieşte, este izbânda unui proces de formare. Astfel: „noi suntem înconjuraţi de lucruri pe care nu noi le-am făcut, şi care au o viaţă şi o structură diferite de ale noastre: copaci şi flori şi râuri şi coline şi nori. Timp de secole, aceste lucruri au trezit în noi curiozitate şi înminunare. Ele au fost pentru noi obiect de plăcere. Noi le-am recreat în imaginaţia noastră pentru a ne reflecta în ele starea sufletească. Şi am început să ne gândim la ele în măsura în care acestea contribuie la o idee pe care noi am numit-o natură...”¹⁰

1 William, Hogarth., (1981), Analiza Frumosului, Bucureşti, Edit. Meridiane, p.5.

2 Idem, p.15.

3 Idem. p.15.

9 William, Hogarth., (1981), Analiza Frumosului, Bucureşti, Edit. Meridiane, pp. 252-253.

9

1⁰ Kenneth, Clark. (1986) Peisajul în artă, cit. în Peisajul şi estetica, de Rosario, Assunto. Bucureşti, pp. 306-307.

Informatia de Vest / 16 martie 2010 Interviu cu artistul plastic Vasile Gheorghe

„Ca fotograf, trebuie să înţelegi la ce serveşte lumina: la a descifra, la a ascunde, la a camufla...”

- Tu ai mers mereu pe ideea imaginii fotografice mai mult decât suport textual şi chiar înlocuitor al acestuia?
- Fotografia m-a acompaniat zoată viaţa. Prin fotografie am ajuns profesor de educaţie plastică, prin fotografie am terminat o facultate de arte plastice şi tot prin fotografie am ce spune elevilor când le comunic despre Oradea şi zona Bihorului.
- Cum le dai bibliografia? Luaţi setul de poze de la litera B?...
- De obicei îi pun să caute. Sunt adeptul unui tip de pedagogie care în şcoala românească este destul de puţin întâlnit; este acea pedagogie care pune elevii în poziţia de a căuta informaţiile de care au nevoie. În domeniul artelor nu este bine să-i spui elevului tot. Dacă nu există curiozitate pentru abordarea artelor plastice, pentru problematizarea anumitor locuri legate de educaţia plastică, atunci degeaba mai facem şcoală. Mai puţin de 20% dintre elevi sunt interesaţi de artele vizuale, 5-10% au şi meşteşugul necesar, dobândit prin talent sau nu numai, de a desena, de a folosi culorile adecvate, şi puţini, foarte puţini sunt colorişti înnăscuţi. Pentru că desenul îl înveţi, însă pentru a lucra cu culorile, pentru a crea codurile cromatice reuşite..
- Şi cum poţi crea un cod cromatic dacă datul cromatic îţi este sărac sau e iarnă cu aparatul foto?
- Trebuie să înţelegi ceea ce vezi. Asta le spun şi elevilor mei: Atenţie, pentru că suntem limitaţi la nivelul cunoaşterii noastre, la orizontul culturii noastre vizuale. Încercaţi să nu spuneţi „nu”, încercaţi să dobândiţi aptitudinile de a învăţa chiar din experienţa voastră - noi modalităţi de a descoperi estetica. Noi nu învăţăm copiii să deseneze, ci să dorească să vadă frumosul. Să înţeleagă unde este frumosul. Pentru că este multă alternativă de non-frumos în jurul nostru.
- Deci, fotografia este şi ea o lecţie despre frumuseţe?
- Da, fotografia este o târfă! De ce asta? Pentru că este bună la toate. Şi este un mijloc de comunicare atât de pregnant încât mulţi îi şi contestă calităţile reale de artă fotografică. În primul rând, imaginea fotografică este un clişeu documentar. Nu în sensul lui clasic. Ci pentru că ne prezintă un cadru din trecut. Inevitabil, fotografii pasionaţi sunt plezniţi de un soi de pesimism al timpului trecut. Noi lucrăm cu materie care este legată de timpul trecut. Harul nostru este acela de a anticipa momentul când trebuie făcută fotografia. Trebuie să mergem în locuri diferite, să vedem şi să căutăm ceea ce ne interesează, însă nimic nu are valoare dacă nu ai o problemă, dacă nu îţi propui o problemă: de a rezolva ceva. Trebuie să existe ceva dintr-o revoltă socială. Nu faci fotografie doar la sfârşitul săptămânii, două ore.
- Şi ideea de a prinde frumosul să vină tot dintr-o revoltă?
- Trebuie să servească la ceva, şi nu poţi face artă de dragul artei sau fotografie de dragul fotografiei dacă nu ai bine stabilit palierul: la ce serveşte.
- Descoperi frumosul prin detalii, cinematic, la fel prinzi ochii trişti ai copilului înfometat din Africa. Acolo nu mai e nimic frumos, în afară, poate, numai de expresia lui umană...
- Eu mă refer la frumuseţea adevărului, acel adevăr pe care, ca fotograf, greu îl poţi prinde. Pentru că noi nu lucrăm cu un adevăr-aparenţă. Nu ne referim la un adevăr-imagine, ci la un adevăr care este între ape. Adevărul dintre rânduri, care este legat de un enunţ de fotografie.
- Ce înseamnă enunţul de fotografie?
- Nu înseamnă nimic. Enunţul de fotografie înseamnă subiectul şi predicatul luate împreună. Un fotograf de presă fotografiază verbe, nu substantive. Pe de altă parte, un fotograf de artă trebuie, în egală măsură, să ştie să fotografieze deopotrivă predicate şi subiecte. Obiectele sunt subordonate acţiunii. Artele plastice se referă la ce? La idei, la sentimente, la acţiune. Deci nu există genul de fotografie care să îşi fie sieşi suficientă, cum sunt fotografiile cu măştile de la Veneţia sau femeile despuiate de la carnavalul din Rio, şi dacă vedem ceva exotic automat se presupune că ar fi şi gala fotografiei. Nici pe departe. Dacă nu există implicarea socială, nu există implicarea de concept, de problematizare a lucrurilor, legat de fotografie trebuie să ai curiozitate în primul rând, doi: nu trebuie să fii leneş. Temele fotografice nu stau la îndemână, trebuie să le cauţi. Trebuie să ştii să faci diferenţa dintre lucrurile comune şi mai puţin comune. Un bun fotograf ştie unde să alerge, ştie ce să facă să-şi atingă ţelul. Şi abia dacă reuşeşte să găsească câteva imagini în care să aibă speranţa să surprindă flagrantul adevărului.
- Există lumină la fel, zi de zi? Povesteşte-mi despre lumină...
- Nu trebuie să spun că fără lumină nu există culoare, fără lumină nu există formă. Fotografia se leagă de lumină, nu există fotografie în întuneric total. Chiar şi cea luată noaptea se bazează pe un alt soi de lumină (infraroşii etc). Ce înseamnă lumina? Eu aş porni de la Edwuard Maybridge, care spunea, legat de lumină: Fotografia  se ocupă de calitatea şi cantitatea luminii. Tot restul nu mai este fotografie. Este fotografie documentară şi nu artă fotografică. În momentul în care considerentul principal îl are forma şi culoarea şi nu calitatea şi cantitatea luminii putem spune că este vorba de cu totul altceva: fotografie-instrument, fotografie-obiect, numai artă fotografică nu este. Ce este lumina? Poate cel mai frumos cadou pe care cel de sus ni l-a dat. A înţelege efectele subtile asupra noastră, a luminii diafane, gingaşe, a înţelege rolul binefăcător al luminii te apropie de Dumnezeu. Fotografii sunt mai aproape de Dumnezeu prin recunoaşterea calităţii luminii.
- Mă gândeam acum... ai vreo lună preferată în lumină?
- Nu, nu am, dar consider că a pleca într-o aventură fotografică chiar pe strada ta este o pregătire îndelungă, pentru că o faci cu sufletul şi trebuie să înţelegi că nu tu trebuie să supui lumina ci lumina te supune pe tine, trebuie să înţelegi în ce fel lumina îmbracă formele şi spaţializează şi la ce serveşte ea: la a descifra, la a ascunde, la a camufla. Depinde de enunţul fotografic. Trebuie să gândeşti înainte de a apăsa butonul de declanşare a expunerii, nu după efectele de laborator şi de manipulare a imaginii.
- Nu ţi-e frică că tehnicile de manipulare a imaginii lovesc în chiar surprinderea adevărului flagrant de care spuneai mai devreme?
- A trebuit să înţeleg că toate tehnicile noi, cu bune şi cu rele reprezintă un salt calitativ extraordinar.
- Există momente pentru color şi momente pentru alb negru?
- Aşa este. Sunt teme predilecte şi lucruri care se gândesc în alb negru...
- Te pot păcăli culorile şi  poţi spune că poemul alb-negru este mai sincer?
- E o întrebare cu răspunsul inclus. Fotografia alb-negru esenţializează mult mai bine forma. Culorile sunt gândite ca şi un adaos necesar şi elemente importante ale adaosului fotografic. Culoarea, îţi dau un exemplu: ce înseamnă o negresă cu un fular roşu?, absolut nimic. Culoarea trebuie reinventată. Se fac multe genuri de fotografie...
- De care tip de fotografie te simţi mai apropiat? 
- De fotoreportaj. Prin fotoreportaj am reuşit, în ultimii doi ani, să lucrez la un material deosebit, la viitoarea monografie a Bihorului. Am realizat peste 16.000 de imagini, intrând în toate satele din judeţ. Sunt peste 490 de sate. Este o experienţă fotografică intensă, pentru că în mai puţin de 3 luni am parcurs toate satele. Am văzut oameni, biserici şi altare. Am văzut frumuseţea acestui ţinut şi că singurul lucru care îi lipseşte este ieşirea la mare. Bihorul este supra-populat. Nu există distanţă mai mare de 10 km între aşezări. Sunt şi zone sărace. Ese şocant să vezi şi frumuseţe şi degradare una după alta.
- Nu ai avut niciodată frustrarea că nu le-ai prins pe toate (satele) în acelaşi moment temporal şi de anotimp?
- Ba am avut. Eram legat, totuşi, de nişte date limită.
- Şi cum o să iasă, ca un album gigant?
- Monografia va apărea în decembrie 2010, în două volume, circa 1.200 de pagini, format A4; va fi poate cel mai consistent material dedicat unei unităţi administrative. Fotografiile nu fac decât să puncteze elementele principale din satul/ comuna respective. Un grup de profesori universitari coordonaţi de Mircea Bradu au adus toate informaţiile monografice la zi şi eu nu am făcut decât să le citesc şi să le caut. Îţi dau un exemplu. Un aspect valoros al Bihorului sunt bisericile de lemn. Situaţia este absolut dezastroasă. Biserici de cărămidă frumoase sau mai puţin frumoase au răsărit în mijlocul satului, în timp ce biserici de lemn de inestimabilă valoare şi vechi de sute de ani sunt lăsate în părăginire. În alt loc, în biserica de lemn erau aruncate ţesături de valoare colosală aproape putrezite. Cusături extraordinare, autentic româneşti, patrimoniu de icoane, habar nu avem să ne punem în valoare cultura. Cam astea au fost aventurile mele de pelegrin prin ţara Bihorului.
- Dor lucrurile? Bucură lucrurile?
- Mă bucur că am văzut oameni, case, uliţe, sunt multe de schimbat. Diferenţele dintre oraş şi sat sunt colosale. E o prăpastie. Nu aş vrea să fiu critic, dar sunt mari probleme. Zona rurală a Bihorului este majoritar depopulată.
- Veşnicia s-a născut la sat, dar şi buruienile, heh?
- Bucuria este că am realizat un material arhivabil. Sunt locuri frumoase, în care bisericile au fost renovate, sunt oameni care mai spun „Bună ziua” - deşi eu nu m-am născut la sat. Dragostea pentru orizontul sătesc e moştenită de la ai mei. Ei au crescut la ţară. Mie nu îmi place orizontul limitat de case, ci orizontul învăluit şi limitat de lumină.
- Mie îmi plac locurile de unde se vede mult cer. Care ar fi gâlceava artistului Vasile Gheorghe cu lumea?
- Aici vreau să fac un pic pe Gică Contra. Nu mă consider nici fotograf, nici artist fotograf, ci artist plastic. Pentru că motivaţia nu porneşte de la a fotografia sau a documenta, ci de la ce vrei să spui, contextul, cum anume ştiu să propun ceea ce vreau să spun prin fotografie, pentru că fotografia este un instrument care te poate pierde foarte uşor. Prin gingăşii, prin culoare, prin bombonele şi alte edulcorări. Treci pe lânga temă şi nu o vezi. Treci pe lângă lucruri foarte serioase şi ai nişte idei-clişee de care nu poţi scăpa. Şi este ideea orăşeanului care caută ţăranul idilic. Asta în timp ce lumea satului e mai dinamică decât ne dăm seama. Lumea de acolo este pro orăşenească. Profund schimbată. Nu avem viaţă comunitară?
- Câte sate sunt depopulate în Bihor?
- Peste 15%. A fost o nebunie cu luat case la ţară. Dacă nu eşti pregătit pentru lucrurile care fac memoria locului nu are sens.
- Crezi că actuala criză va face lumea să reconsidere un exod spre zona rurală?
- Inevitabil!

A consemnat Miki Vieru

Despre "fotografia naiva"

Motto:
"In fond - sau la limita - pentru a vedea bine o fotografie,
e mai bine sa ridici privirea sau sa inchizi ochii. (...)
Fotografia ma emotioneaza daca o extrag din bla-bla-ul
sau obisnuit:"Tehnica","Realitatea", "Reportaj", "Arta" etc.:
sa nu spui nimic, sa inchizi ochii, sa lasi detaliul sa se
ridice singur in constiinta afectiva"

Roland, Barthes - Camera luminoasa,
insemnari despre fotografie।
Editura Ideea Design & Print,
Cluj-Napoca, 2009, p51

1. Preambul
2. Prima parte
3. A doua parte

Este greu sa scrii un articol despre fotografie atunci cand esti constient ca-ti vei ridica in cap colegii. Acest material nu-si propune sa faca ordine in fotografia romaneasca, nu are cum, dar ridica anumite semne de intrebare ce nu ne dau pace. De ce fotografia romaneasca este atat de siropoasa, atat de dulceaga in ceea ce-si propune. Nu ne punem intrebarea de ce nu avem o scoala de fotografie romaneasca in sensul recunoasterii internationale. Sunt destule exceptii notabile in Romania dar impresia generala cred ca asta este.

Un argument logic in aparitia "naivitatilor" ar fi legat de "asta am vazut, asta dau mai departe". Daca in expozitiile de fotografie romaneasca se vand "dulcegarii roz" ce altceva ar putea fi interesant pentru fotograful incepator sau al celui in goana dupa un C.V. impresionant? In goana dupa feedback multi confrati cauta sa imite. De multe ori prost. In acest sens, ceea ce lipseste este insasi ideea enuntului fotografic autentic, alti i-ar spune concept fotografic.

Acest material este dedicat unui sindrom de fotografie. Eu l-am denumit "fotografie naiva". Alt termen n-am gasit. Si pentru ca are niste analogii interesante cu pictura naiva, termenul pe care l-am propus, cauta sa descifreze niste mecanisme de autosuficienta fotografica care nu poate premedita formarea a ceea ce este normal sa se intample. O scoala de fotografie romaneasca cu niste trasaturi distincte, in care cercetarea plastica de fotografie sa fie fecunda si care sa fie o fila din fotografia artistica contemporana. Nu fac referire la arta contemporana.

Trecerea brusca de la analog la digital a bulversat arta fotografica.
Miscarea de fotografie a explodat la inceputul anilor '80. Majoritatea oamenilor au cumparat un aparat de fotografiat pentru a (se) documenta. Nu conteaza ce. Sfarsitul de secol a adus cu sine o inventie teribila care a pauperizat, asa pare, insasi natura fotografiei. Cel putin asa cum o cunosteam. Este vorba de aparatul de fotografiat digital. Cu bune si rele, noul aparat si tehnologia digitala au adus cu sine niste facilitati tehnice cu totul deosebite. Facilitati nicicand visate de fotografi. Trecerea de la analog la digital a fost atat de brusca incat practic fotografia clasica (pe film argentic) a trecut aproape imediat de la timpul prezent la timpul trecut. Noii fotografi, sub presiunea accelerata a noilor tehnologii, si-au creat si au reusit sa impuna partial un gen de fotografie (poate prea tanara?) care cred ca apartine subculturii. Astfel s-au creat premizele pentru dezvoltarea unor opinii si manifestari diferite. Avem astazi "cultura lor" si "cultura noastra". Avem fotografia ca imagine simbol si imaginea ca dovada a unei oarecare actiuni. Practic, fotografia, imaginea fotografica in genere, a devenit si este un instrument social, un instrument de socializare (nimic rau in asta). In noile conditii se pare ca nu calitatea imaginii, nu enuntul conteaza, ci prezenta ei pe diferite site-uri de socializare. Nici asta nu este rau, numai ca in goana dupa cantitate s-a uitat cat de greu este sa produci calitate (ma refer la calitatea discursului fotografic), mai ales atunci cand zilnic se produc milioane de imagini digitale.

Demonetizarea fotografiei
Incet, incet, arta fotografica s-a demonetizat. Paradoxul este ca desi se produc mai multe imagini - aproape toata lumea fotografiaza -, calitatea artistica a scazut. Sa nu uitam ca noile imagini digitale sunt vizionate aproape exclusiv pe monitorul calculatorului sau pe ecranul de televizor. Din start, conditionarea tehnica a proiectiei imaginii pe monitor scade enorm calitatea imaginii (la 72 dpi). Noi nu vedem practic imaginea fotografica la o calitate optima, ci vedem un surogat de imagine care este limitat la 256 de nuante pe fiecare dintre culori, limitata la un contrast si o luminozitate presetate! Astfel, inevitabil, nu frumusetea detaliilor, a texturilor, a tentelor de culoare sau a tonurilor de gri conteaza ci forma sau formele explicite. Fara atmosfera, fara vraja redarii luminii si a umbrei, practic numai avem "arta fotografica" ci altceva, apropiat fotografiei. Un fel de copie a copiei.

Tot inevitabil este faptul ca fotografia tinde sa devina strict figurativa. Sa contina un soi de narativitate primitiva, dulceaga, insuficient cristalizata. Face apel la instinctele primare. Mirarea fotografica a celui care fotografiaza este limitata de setarile aparatului, este limitata de niste coordonate practice. Totul in dauna experimentului, in dauna resurselor plastice cu totul deosebite ale fotografiei.

Ne mira faptul ca arta fotografica, ceea care este recunoscuta ca arta, este diferita fata celelalte arte?. Avem artisti plastici si avem "artisti" fotografi. Artistii fotografi nu sunt artisti plastici? Ba da. Numai ca pauperizarea fotografiei, lipsa de consistenta a enunturilor de fotografie (a subiectelor si a modului complex de rezolvare) coroborat cu lipsa de instructie profesionala, a generat o inflatie teribila de asa zisi artisti fotografi. O generatie care nu a avut timp si nici dorinta sa preia si sa inteleaga valorile plastice de azi. Astfel, din nou, s-au creat premizele aparitiei unui limbaj vizual lipsit de sensurile depline ale modernitatii (ce sa mai vorbim de postmodernitate?). Este un limbaj strain culturii clasice. Ne mira faptul ca limbajul gregar al noii fotografii nu se apropie de arta fotografica a anilor '20 ai secolului XX? Interesant este faptul ca mirajul artei fotografice ne atrage, dar exprimarea plastica nu. Ne mira faptul ca imaginile de azi, cele mai multe, nu au un timp al lor! Sunt atemporale. Unde este ceea ce Daumier spunea odata: Trebuie sa apartii timpului tau? Un alt aspect important care este pe cale sa se piarda este nestiinta fata de mijloacele de expresie fotografice.

In continuare propunem o selectie de materiale dedicate picturii naive si kitsch-ului. Acestea sunt preluari a ceea ce am considerat util demersului nostru. Pentru a nu denatura, nici macar partial, textele prin parafrazare am preferat sa reproduc fidel pasaje din respectivele materiale.

Definitie pentru pictura naiva
Creatie apreciata de unghiuri diferite, fie ca expresie involuntara a inocentei, pentru ca este proprie copiilor si neprofesionistilor autentici in procesul creatiei lor, fie ca expresie deliberata, de traire empatica sincera, pura, a sentimentului comuniunii originale cu natura sau cu supranaturalul.
Sursa: http://www.artspace.ro/ro/dictionar-arta/pictura+naiva.html

Lipsa de informare
Despre lipsa de informare a unui artist naiv, cred ca sunt interesante afirmatiile urmatoare (de la vernisajul Salonului de Arta Naiva, Pitesti, 27 octombrie 2007): "Pictura naiva este un curent asa cum e cubismul, futurismul, abstractul si altele. Spunem pictura naiva pentru ca modul de interpretare nu respecta nici o regula. Imaginatia autorului nu are limite, de la utopie pana la realitatea ce ne inconjoara sau o traim, putem alege si interpreta cum dorim o anumita tema. Nici in alegerea culorilor nu este o regula. Imaginea taranului roman, preocuparile lui, visele si frumusetile din jur, sunt subiecte des intalnite in pictura naiva".
Sursa: http://www.luceafarul.net/comentarii.html

Ce este arta naiva?
Arta naiva - sub aceasta denumire se descrie fenomenul aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea si care a continuat in secolul al XX-lea a unor creatii apartinand unor individualitati care nu au frecventat scoli de arta, ci au ajuns sa-si constituie, pe cont propriu, atat viziunea, cat si mijloacele de exprimare plastica. Acesti artisti mai sunt incadrati in diverse categorii, ca: "pictori populari", "primitivi moderni", "arta instinctuala". Printre precursori poate fi amintit artistul american Edward Hicks (1780 - 1849).
(...)
Aparuta pe fondul civilizatiei tehnologice, al exceselor uniformizatoare din productia industriala, arta naiva reprezinta in toate momentele sale o forma de afirmatie a individualitatii. Artistul naiv are starea ideala de receptacol si de restituire a realului, lipsindu-i pentru aceasta instrumentele unei instructii plastice.
(...)
E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricarui esafodaj artistic, istoric constituit, si captarea "adevarului prim". Fabulosul acestei arte nu se suprapune celui din viziunea infantila, unde zonele nedescoperite instaureaza forme fantastice, in perimetrul artei naive se comunica o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, pastrandu-si farmecul si prospetimea. Arta naiva este, in acelasi timp, libera de tutela standardurilor folclorice, este departe de ceea ce numim "arta amatoare", in care functioneaza complexul profesionalitatii si care are ambitii de elaborare. Artistul naiv se comunica pe sine fara prejudecati de limbaj, se dezvaluie instantaneu, intr-o imagine totala.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Art%C4%83_naiv%C4%83

Ce este kitsch-ul?
Kitschul este ceea ce inspira multimea; este cliseul care uneste multimea impotriva individului autonom. Andrew Shanks

Trecerea de la fotografie naiva la kitsch uneori se face insesizabil.
Criticul Marin Marian-Balasa este de parere ca kitsch-ul este cea mai larga categorie sau gen artistic, reprezentand arta simplificata ieftin si adesea produsa in serie, care apeleaza la stridenta, artificiu, zgomot si pompa pentru a retine atentia, pentru a zgaltai simtul, pentru a satisface fara probleme si consecinte, pentru a fi fara prea multa bataie de cap sau filozofie. Ce este kitsch-ul? Este opus fata de operele de arta (care chiar cer interpretare), kitsch-ul nu este interpretabil; kitsch-ul propaga si repeta stereotipuri si clisee si ii lipseste originalitatea; kitsch-ul este deseori usor reproductibil (articole de masa).
In concluzie: kitsch-ul este inamicul imaginatiei (Howard Barker); kitsch-ul este arta fara sistem imunitar (David Bergman).
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Kitsch

Kitsch-ul, prietenul artei
Kitschul este transferarea stupiditatii ideilor acceptate in limbajul frumusetii si simtirii. George Rochberg in Estetica supravietuirii

Cutumele educatiei culturale ne invata ca opusul bunului gust este kitsch-ul, ca snobismul este dusmanul relatiei autentice cu un context artistic sau social, ca surogatele sunt nocive. In parte, aceste considerente sunt valabile, dar nu trebuie nici receptate in registru tragic, nici fetisizate.
(...)
Impostura a fost ridiculizata de Moliere in "Burghezul gentilom", dar, privit cu intelegere, fenomenul exprima aspiratia unei clase sociale la un sistem de valori la care nu are acces. Iar acest lucru e pozitiv. Forma fara fond nu este, asadar, atat de blamabila, iar diferenta dintre ce sunt si ce vor sa para oamenii nu e atat de mare. Ridicolul este insa inevitabil intr-o aspiratie care-ti depaseste resursele si cunostintele. E ca atunci cand vrei sa inveti patinajul: incepi prin a te face de ras.
Kitsch-ul e definit ca un produs cu caracter de pseudoarta, caracterizat prin platitudine, imitatie superficiala, lipsa de originalitate etc. El denota insa, orice s-ar spune, o relatie cu arta, ceea ce este mult mai bine decat lipsa acestei relatii.
(...)
Cat de blamabil este kitsch-ul? Este cu adevarat incompatibil cu arta autentica si cu educatia artistica? Orice snob sfarseste prin a fi un pasionat. Sau, mai exact, majoritatea snobilor sfarsesc prin a-si iubi subiectul. E o miscare naturala. Dar se mai intampla ceva. Independent de vointa omului, are loc un transfer de interes: de la obiect catre individ si de la individ catre obiect. Uneori, interesul dureaza putin. Oamenii se plictisesc. Dar, de regula, prezenta unor obiecte marcate artistic dezvolta la indivizi rezerve de sensibilitate pe care nu si le cunosteau.
Sursa: http://www.sfin.ro/articol_9227/kitsch-ul_si_snobismul_prietenii_artei.html

In concluzie afirm ca fotografia naiva moare odata cu autorul ei. Nu are un trecut si nici nu-si propune un viitor. Cum anume ar putea sa propuna valente plastice universale cand pleaca de nicaieri si se indreapta spre nicaieri? Si cand spun "nicaieri" ma gandesc la intentia autorului. Acesta trebuie sa fi constient ca istoria fotografiei, parte a istoriei artelor, trebuie sa fie patrunse de o minte iscoditoare. Ma refer la descifrarea legaturilor subtile ce le leaga. Abordarea plastica sau calea de urmat a unui artist fotograf trebuie sa fie apropiate de necesitatea de a lega, de a innoda, de a continua, de a dezvolta o initiativa plastica recunoscuta international, fara imitatii, si unde din plin sa-si exercite aportul talentului si originalitatii sale.

La ilustratie, pentru a nu jigni pe nimeni, am folosit propriile imagini. Acestea sunt destinate unor exemplificari partiale a ceea ce am denumit "fotografie naiva". Nici eu nu am scapat de genul acesta de reprezentare. Propunerea mea este sa ne aplecam cu totii la imaginile realizate si sa avem puterea de a discerne.
Imaginile prezentate nu sunt modele. Ele mi-au permis sa exemplific ceea ce mi-am propus, fara rautate si fara prea mult didacticism.