Despre "fotografia naiva"

Motto:
"In fond - sau la limita - pentru a vedea bine o fotografie,
e mai bine sa ridici privirea sau sa inchizi ochii. (...)
Fotografia ma emotioneaza daca o extrag din bla-bla-ul
sau obisnuit:"Tehnica","Realitatea", "Reportaj", "Arta" etc.:
sa nu spui nimic, sa inchizi ochii, sa lasi detaliul sa se
ridice singur in constiinta afectiva"

Roland, Barthes - Camera luminoasa,
insemnari despre fotografie।
Editura Ideea Design & Print,
Cluj-Napoca, 2009, p51

1. Preambul
2. Prima parte
3. A doua parte

Este greu sa scrii un articol despre fotografie atunci cand esti constient ca-ti vei ridica in cap colegii. Acest material nu-si propune sa faca ordine in fotografia romaneasca, nu are cum, dar ridica anumite semne de intrebare ce nu ne dau pace. De ce fotografia romaneasca este atat de siropoasa, atat de dulceaga in ceea ce-si propune. Nu ne punem intrebarea de ce nu avem o scoala de fotografie romaneasca in sensul recunoasterii internationale. Sunt destule exceptii notabile in Romania dar impresia generala cred ca asta este.

Un argument logic in aparitia "naivitatilor" ar fi legat de "asta am vazut, asta dau mai departe". Daca in expozitiile de fotografie romaneasca se vand "dulcegarii roz" ce altceva ar putea fi interesant pentru fotograful incepator sau al celui in goana dupa un C.V. impresionant? In goana dupa feedback multi confrati cauta sa imite. De multe ori prost. In acest sens, ceea ce lipseste este insasi ideea enuntului fotografic autentic, alti i-ar spune concept fotografic.

Acest material este dedicat unui sindrom de fotografie. Eu l-am denumit "fotografie naiva". Alt termen n-am gasit. Si pentru ca are niste analogii interesante cu pictura naiva, termenul pe care l-am propus, cauta sa descifreze niste mecanisme de autosuficienta fotografica care nu poate premedita formarea a ceea ce este normal sa se intample. O scoala de fotografie romaneasca cu niste trasaturi distincte, in care cercetarea plastica de fotografie sa fie fecunda si care sa fie o fila din fotografia artistica contemporana. Nu fac referire la arta contemporana.

Trecerea brusca de la analog la digital a bulversat arta fotografica.
Miscarea de fotografie a explodat la inceputul anilor '80. Majoritatea oamenilor au cumparat un aparat de fotografiat pentru a (se) documenta. Nu conteaza ce. Sfarsitul de secol a adus cu sine o inventie teribila care a pauperizat, asa pare, insasi natura fotografiei. Cel putin asa cum o cunosteam. Este vorba de aparatul de fotografiat digital. Cu bune si rele, noul aparat si tehnologia digitala au adus cu sine niste facilitati tehnice cu totul deosebite. Facilitati nicicand visate de fotografi. Trecerea de la analog la digital a fost atat de brusca incat practic fotografia clasica (pe film argentic) a trecut aproape imediat de la timpul prezent la timpul trecut. Noii fotografi, sub presiunea accelerata a noilor tehnologii, si-au creat si au reusit sa impuna partial un gen de fotografie (poate prea tanara?) care cred ca apartine subculturii. Astfel s-au creat premizele pentru dezvoltarea unor opinii si manifestari diferite. Avem astazi "cultura lor" si "cultura noastra". Avem fotografia ca imagine simbol si imaginea ca dovada a unei oarecare actiuni. Practic, fotografia, imaginea fotografica in genere, a devenit si este un instrument social, un instrument de socializare (nimic rau in asta). In noile conditii se pare ca nu calitatea imaginii, nu enuntul conteaza, ci prezenta ei pe diferite site-uri de socializare. Nici asta nu este rau, numai ca in goana dupa cantitate s-a uitat cat de greu este sa produci calitate (ma refer la calitatea discursului fotografic), mai ales atunci cand zilnic se produc milioane de imagini digitale.

Demonetizarea fotografiei
Incet, incet, arta fotografica s-a demonetizat. Paradoxul este ca desi se produc mai multe imagini - aproape toata lumea fotografiaza -, calitatea artistica a scazut. Sa nu uitam ca noile imagini digitale sunt vizionate aproape exclusiv pe monitorul calculatorului sau pe ecranul de televizor. Din start, conditionarea tehnica a proiectiei imaginii pe monitor scade enorm calitatea imaginii (la 72 dpi). Noi nu vedem practic imaginea fotografica la o calitate optima, ci vedem un surogat de imagine care este limitat la 256 de nuante pe fiecare dintre culori, limitata la un contrast si o luminozitate presetate! Astfel, inevitabil, nu frumusetea detaliilor, a texturilor, a tentelor de culoare sau a tonurilor de gri conteaza ci forma sau formele explicite. Fara atmosfera, fara vraja redarii luminii si a umbrei, practic numai avem "arta fotografica" ci altceva, apropiat fotografiei. Un fel de copie a copiei.

Tot inevitabil este faptul ca fotografia tinde sa devina strict figurativa. Sa contina un soi de narativitate primitiva, dulceaga, insuficient cristalizata. Face apel la instinctele primare. Mirarea fotografica a celui care fotografiaza este limitata de setarile aparatului, este limitata de niste coordonate practice. Totul in dauna experimentului, in dauna resurselor plastice cu totul deosebite ale fotografiei.

Ne mira faptul ca arta fotografica, ceea care este recunoscuta ca arta, este diferita fata celelalte arte?. Avem artisti plastici si avem "artisti" fotografi. Artistii fotografi nu sunt artisti plastici? Ba da. Numai ca pauperizarea fotografiei, lipsa de consistenta a enunturilor de fotografie (a subiectelor si a modului complex de rezolvare) coroborat cu lipsa de instructie profesionala, a generat o inflatie teribila de asa zisi artisti fotografi. O generatie care nu a avut timp si nici dorinta sa preia si sa inteleaga valorile plastice de azi. Astfel, din nou, s-au creat premizele aparitiei unui limbaj vizual lipsit de sensurile depline ale modernitatii (ce sa mai vorbim de postmodernitate?). Este un limbaj strain culturii clasice. Ne mira faptul ca limbajul gregar al noii fotografii nu se apropie de arta fotografica a anilor '20 ai secolului XX? Interesant este faptul ca mirajul artei fotografice ne atrage, dar exprimarea plastica nu. Ne mira faptul ca imaginile de azi, cele mai multe, nu au un timp al lor! Sunt atemporale. Unde este ceea ce Daumier spunea odata: Trebuie sa apartii timpului tau? Un alt aspect important care este pe cale sa se piarda este nestiinta fata de mijloacele de expresie fotografice.

In continuare propunem o selectie de materiale dedicate picturii naive si kitsch-ului. Acestea sunt preluari a ceea ce am considerat util demersului nostru. Pentru a nu denatura, nici macar partial, textele prin parafrazare am preferat sa reproduc fidel pasaje din respectivele materiale.

Definitie pentru pictura naiva
Creatie apreciata de unghiuri diferite, fie ca expresie involuntara a inocentei, pentru ca este proprie copiilor si neprofesionistilor autentici in procesul creatiei lor, fie ca expresie deliberata, de traire empatica sincera, pura, a sentimentului comuniunii originale cu natura sau cu supranaturalul.
Sursa: http://www.artspace.ro/ro/dictionar-arta/pictura+naiva.html

Lipsa de informare
Despre lipsa de informare a unui artist naiv, cred ca sunt interesante afirmatiile urmatoare (de la vernisajul Salonului de Arta Naiva, Pitesti, 27 octombrie 2007): "Pictura naiva este un curent asa cum e cubismul, futurismul, abstractul si altele. Spunem pictura naiva pentru ca modul de interpretare nu respecta nici o regula. Imaginatia autorului nu are limite, de la utopie pana la realitatea ce ne inconjoara sau o traim, putem alege si interpreta cum dorim o anumita tema. Nici in alegerea culorilor nu este o regula. Imaginea taranului roman, preocuparile lui, visele si frumusetile din jur, sunt subiecte des intalnite in pictura naiva".
Sursa: http://www.luceafarul.net/comentarii.html

Ce este arta naiva?
Arta naiva - sub aceasta denumire se descrie fenomenul aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea si care a continuat in secolul al XX-lea a unor creatii apartinand unor individualitati care nu au frecventat scoli de arta, ci au ajuns sa-si constituie, pe cont propriu, atat viziunea, cat si mijloacele de exprimare plastica. Acesti artisti mai sunt incadrati in diverse categorii, ca: "pictori populari", "primitivi moderni", "arta instinctuala". Printre precursori poate fi amintit artistul american Edward Hicks (1780 - 1849).
(...)
Aparuta pe fondul civilizatiei tehnologice, al exceselor uniformizatoare din productia industriala, arta naiva reprezinta in toate momentele sale o forma de afirmatie a individualitatii. Artistul naiv are starea ideala de receptacol si de restituire a realului, lipsindu-i pentru aceasta instrumentele unei instructii plastice.
(...)
E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricarui esafodaj artistic, istoric constituit, si captarea "adevarului prim". Fabulosul acestei arte nu se suprapune celui din viziunea infantila, unde zonele nedescoperite instaureaza forme fantastice, in perimetrul artei naive se comunica o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, pastrandu-si farmecul si prospetimea. Arta naiva este, in acelasi timp, libera de tutela standardurilor folclorice, este departe de ceea ce numim "arta amatoare", in care functioneaza complexul profesionalitatii si care are ambitii de elaborare. Artistul naiv se comunica pe sine fara prejudecati de limbaj, se dezvaluie instantaneu, intr-o imagine totala.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Art%C4%83_naiv%C4%83

Ce este kitsch-ul?
Kitschul este ceea ce inspira multimea; este cliseul care uneste multimea impotriva individului autonom. Andrew Shanks

Trecerea de la fotografie naiva la kitsch uneori se face insesizabil.
Criticul Marin Marian-Balasa este de parere ca kitsch-ul este cea mai larga categorie sau gen artistic, reprezentand arta simplificata ieftin si adesea produsa in serie, care apeleaza la stridenta, artificiu, zgomot si pompa pentru a retine atentia, pentru a zgaltai simtul, pentru a satisface fara probleme si consecinte, pentru a fi fara prea multa bataie de cap sau filozofie. Ce este kitsch-ul? Este opus fata de operele de arta (care chiar cer interpretare), kitsch-ul nu este interpretabil; kitsch-ul propaga si repeta stereotipuri si clisee si ii lipseste originalitatea; kitsch-ul este deseori usor reproductibil (articole de masa).
In concluzie: kitsch-ul este inamicul imaginatiei (Howard Barker); kitsch-ul este arta fara sistem imunitar (David Bergman).
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Kitsch

Kitsch-ul, prietenul artei
Kitschul este transferarea stupiditatii ideilor acceptate in limbajul frumusetii si simtirii. George Rochberg in Estetica supravietuirii

Cutumele educatiei culturale ne invata ca opusul bunului gust este kitsch-ul, ca snobismul este dusmanul relatiei autentice cu un context artistic sau social, ca surogatele sunt nocive. In parte, aceste considerente sunt valabile, dar nu trebuie nici receptate in registru tragic, nici fetisizate.
(...)
Impostura a fost ridiculizata de Moliere in "Burghezul gentilom", dar, privit cu intelegere, fenomenul exprima aspiratia unei clase sociale la un sistem de valori la care nu are acces. Iar acest lucru e pozitiv. Forma fara fond nu este, asadar, atat de blamabila, iar diferenta dintre ce sunt si ce vor sa para oamenii nu e atat de mare. Ridicolul este insa inevitabil intr-o aspiratie care-ti depaseste resursele si cunostintele. E ca atunci cand vrei sa inveti patinajul: incepi prin a te face de ras.
Kitsch-ul e definit ca un produs cu caracter de pseudoarta, caracterizat prin platitudine, imitatie superficiala, lipsa de originalitate etc. El denota insa, orice s-ar spune, o relatie cu arta, ceea ce este mult mai bine decat lipsa acestei relatii.
(...)
Cat de blamabil este kitsch-ul? Este cu adevarat incompatibil cu arta autentica si cu educatia artistica? Orice snob sfarseste prin a fi un pasionat. Sau, mai exact, majoritatea snobilor sfarsesc prin a-si iubi subiectul. E o miscare naturala. Dar se mai intampla ceva. Independent de vointa omului, are loc un transfer de interes: de la obiect catre individ si de la individ catre obiect. Uneori, interesul dureaza putin. Oamenii se plictisesc. Dar, de regula, prezenta unor obiecte marcate artistic dezvolta la indivizi rezerve de sensibilitate pe care nu si le cunosteau.
Sursa: http://www.sfin.ro/articol_9227/kitsch-ul_si_snobismul_prietenii_artei.html

In concluzie afirm ca fotografia naiva moare odata cu autorul ei. Nu are un trecut si nici nu-si propune un viitor. Cum anume ar putea sa propuna valente plastice universale cand pleaca de nicaieri si se indreapta spre nicaieri? Si cand spun "nicaieri" ma gandesc la intentia autorului. Acesta trebuie sa fi constient ca istoria fotografiei, parte a istoriei artelor, trebuie sa fie patrunse de o minte iscoditoare. Ma refer la descifrarea legaturilor subtile ce le leaga. Abordarea plastica sau calea de urmat a unui artist fotograf trebuie sa fie apropiate de necesitatea de a lega, de a innoda, de a continua, de a dezvolta o initiativa plastica recunoscuta international, fara imitatii, si unde din plin sa-si exercite aportul talentului si originalitatii sale.

La ilustratie, pentru a nu jigni pe nimeni, am folosit propriile imagini. Acestea sunt destinate unor exemplificari partiale a ceea ce am denumit "fotografie naiva". Nici eu nu am scapat de genul acesta de reprezentare. Propunerea mea este sa ne aplecam cu totii la imaginile realizate si sa avem puterea de a discerne.
Imaginile prezentate nu sunt modele. Ele mi-au permis sa exemplific ceea ce mi-am propus, fara rautate si fara prea mult didacticism.