Despre fotografia de peisaj
Propagandă pentru spaţiu interior
Acţiunea de a fotografia un peisaj conţine în subsidiar şi componenta de imediat. Înţeles ca fără întârziere, acum, sau care urmează să se producă fără întârziere, termenul poate fi delimitat ca însăşi timpul fotografiei. Care ar fi în prezent înţelesul conceptului de fotografie imediată, dacă nu ar fi apărut tehnologia Polaroid? Cu siguranţă, fotografia digitală, cu opţiunea de vizualizare imediată a imaginii fotografice, ar fi numai şi prin asta o revoluţie în fotografie. A fi “prezent” la realizarea fotografiei de peisaj, prin declanşarea unui obturator foto ce permite accesul la o suprafaţă fotosensibilă si, mai apoi, de apariţie imediată a imaginii captate, a creat o funcţie tehnică nouă, nesperată la începuturile fotografiei. Dacă funcţia mai sus-amintită ar fi apărut cu un secol în urmă, fotografia din zilele noastre, ar deţine un major în artele vizuale. Ipoteza noastră, de acţiune şi reacţiune imediată la stimuli mentali, la stimuli vizuali, la stimuli afectivi etc. credem că este un câştig important pentru imaginea fotografică. Un câştig evident când este pe deplin conştientizat. Pentru acele demersuri de fotografie sunt utile deschiderea spre cunoaşterea plastică, spre cunoaşterea filozofică, spre cunoaşterea psihică, pentru a înţelege rolul verbului „a privi”. Pentru a înţelege de fapt, proiecţia mentală numită reprezentare, a imaginii ca structură semantică, a imaginii ca structură de semn simbolic, de a înţelege în final demersurile complexe ale artelor plastice. Reţeta noastră este: de a preumbla cu mintea spaţiile fizice ce urmează a fi vizitate, de a le gândi ca spaţii interioare ale sufletului şi, de a le anticipa, de a le intui ca suport emoţional. Şi, mai apoi, de a le străbate cu piciorul.. Cât de largă e lumea? Atât cât înţelegem cu ochii minţii şi atât de largă precum vrem să fie.
A privi fotografic, a observa şi delimita fotografic, prin analiza informală a experienţelor vizuale anterioare, de a propune cele mai bune soluţii plastice, de a înţelege deplin subtilităţile luminii şi umbrei, a tehnicii de fotografie adecvate, sunt demersuri esenţiale în arta fotografică. Important este şi capacitatea de surprindere dar şi de a fi surprins de o imagine cu valoare plastică sau, nu numai. De fapt, de starea şi capacitatea de a fi un bun receptor, stimulilor mentali şi vizuali. Surprinderea are diverse conotaţii: sentiment, stare de uimire, surpriză dar şi de observare, descoperire, sesizare. Util atunci când fotografiem, cunoaşterea gradată a sentimentelor care ne încearcă, definite chiar şi prin diferiţi dar asociaţi termeni, ne pot fi de mare folos ca instrument de lucru. Luând ca exemplu Biblia: ce a fost la începutul lumii? Cuvântul. Artistul fotograf, artistul plastic în general, nu se poate ascunde în spatele (i)raţionalităţii fără de cuvinte. Una este ca artistul fotograf să fie introvertit, să facă apel la dicteu automat în creaţia sa şi, alta e, să fie deschis, extrovertit spre orizonturile fotografiei dar, fără a căuta raţionalităţii de ordin imitativ. Este dificil de a elimina „facilul” dintr-o compoziţie fotografică, de a transpune, de a transcrie afecte diverse în compoziţia plastică. Ipoteza noastră, asociată conceptului că literatura este fratele artelor plastice prin studiul imaginii, poate fi decriptată prin studiul reprezentării calitative a imaginii. De a înţelege, de a comunica eu-ului, plasticitatea formelor şi culorilor folosind termeni lingvistici, despre ceea ce se vede şi despre ceea ce simte fotograful în faţa peisajului sau “în ce măsură prejudecata şi încăpăţânarea pervertesc vederea” 1. Nu suntem atraşi de descrierea frumosului şi graţiei dar suntem interesaţi de cerinţele acelei “minţi active care tinde mereu să se exercite” în asocierea, interpretarea şi descifrarea faptelor 2. Abatele Du Bos nota că “una din cele mai mari nevoi ale omului este de a avea mintea ocupată” 3. Surprinderea, sau facultatea de a fi surprins de ceva este una din calităţile necesare de a fi un bun fotograf. Posibil, poate pentru a avea mintea ocupată.
Un important rol pentru fotografie este fixarea, înţeles ca acţiunea de a fixa şi rezultatul ei. Fotografia de peisaj asta propune, de a surprinde ceva şi, mai apoi, de a fixa şi de a reprezenta. Dar ce se fixează? Gradaţiile luminii, o diagramă a luminii, ce se referă la desfăşurarea luminii şi umbrei în ultimă instanţă, a felului în care învăluie, descrie, camuflează obiectele, fiinţele, spaţiul. În natura aparenţelor vizuale ale obiectelor şi fiintelor, cu corespondenţe subtile între spaţiu gol şi spaţiu plin, se pot nota varietăţi atât de subtile încât nu putem fi în stare de a cerceta cum anume este “fixată” lumina şi umbra. Simţul cel mai solicitat, văzul, comunicarea prin intermediul analizatorului vizual, presupune prezenţa luminii. A pune în discuţie absenţa ei, ne referim la „negru”, ne referim la semnificaţia – lipsa luminii. Cunoscând calităţile luminii, de exemplu în portret, artistul fotograf, pictorul „caută momentul în care modelul îşi seamănă cel mai mult sieşi. În capacitatea de a surprinde şi fixa acest moment rezidă adevărata înzestrare a portretistului”, spune Dostoievski. Putem discuta de caracter în peisajul fotografic. Da.
Frumuseţea, adică acea calitate estetică a peisajului ne interesează, în variatele sale modulaţii, în complexitatea sa de cultură care devine natură, de natură care devine cultură. “Cultura ca natură, în câmpul artei este contemplaţia activă ; contemplaţia ca o acţiune, acţiune ca o contemplaţie. Plăcerea acestei contemplaţii active este o promovare a plăcerii fizice, biologice spre bucurie, bucurie culturală: şi o contopire a bucuriei culturale cu plăcere fizică, biologică a fiinţei noastre natura “ 9. Se iveşte astfel, nevoia de a recupera fericirea estetică pe care ne-o oferă natura când ne bucurăm de ea ca peisaj într-o contemplaţie activă: “în care trăim ceea ce contemplăm, şi contemplăm trăirea noastră însăşi, obiectul contemplaţiei noastre chiar în momentul în care îl contemplăm.” 9
Imaginea interpret al naturii este imaginea pe care contemplatorul lucrurilor o construieşte, este izbânda unui proces de formare. Astfel: „noi suntem înconjuraţi de lucruri pe care nu noi le-am făcut, şi care au o viaţă şi o structură diferite de ale noastre: copaci şi flori şi râuri şi coline şi nori. Timp de secole, aceste lucruri au trezit în noi curiozitate şi înminunare. Ele au fost pentru noi obiect de plăcere. Noi le-am recreat în imaginaţia noastră pentru a ne reflecta în ele starea sufletească. Şi am început să ne gândim la ele în măsura în care acestea contribuie la o idee pe care noi am numit-o natură...”10
2 Idem, p.15.
3 Idem. p.15.
10 Kenneth, Clark. (1986) Peisajul în artă, cit. în Peisajul şi estetica, de Rosario, Assunto. Bucureşti, pp. 306-307.
